Watch Dogs

Orice gamer care se respectă ar trebui să ştie ce este Watch Dogs. Din momentul dezvăluirii sale de la E3 2012 şi până în prezent, jocul celor de la Ubisoft s-a aflat pe buzele tuturor, comunităţi întregi vorbind fie despre cum Watch Dogs va revoluţiona genul open world, fie despre cum grafica actuală este mai slabă decât ce am vazut în secvenţele iniţiale.

Totuşi, vom face o mică concesie pentru cei mai puţin informaţi: Watch Dogs, cel mai recent proiect al echipei de la Ubisoft Montreal (seria Assassin's Creed), este un joc de acţiune ce se desfăsoară într-un mediu open world (oraşul american Chicago) pe care personajul principal îl poate manipula prin intermediul mai multor operaţiuni de hacking. Toeretic, această ultimă caracteristică ar fi trebuit să scoată Watch Dogs din anonimat şi să ridice creaţia Ubisoft peste restul titlurilor de gen. Şi totuşi, socoteală de acasă iar nu s-a potrivit în întregime cu cea din târg.

După ce am dus la bun sfârşit Watch Dogs, m-am hotărât asupra unui lucru: nu voi vizita niciodată Chicago pentru că, dacă oraşul real se aseamănă măcar un pic cu reproducerea celor de la Ubisoft, avem de-a face cu probabil una dintre cele mai plictisitoare aşezări urbane de pe Pământ. Şi nu, nu mă refer neapărat la paleta de culori mohorâtă care domină întregul oraş (m-am simţit ca într-un Quake 1 cu grafică ceva mai actuală), ci la elementul său viu - locuitorii - şi, implicit, la interacţiunea cu aceştia.

Să începem cu începutul: protagonistul jocului este Aiden Pearce, un soi de hacker ce-şi împrumută serviciile celor cu buzunarul gros. O misiune nu se desfăşoară fix cum îşi închipuia Pearce şi lucrurile o iau razna, angajatorii întorcându-se împotriva angajatului. Un personaj foarte apropiat lui Pearce este eliminat din peisaj, determinându-l pe acesta să se transforme în "The Vigilante" şi să răspândească dreptate (virtuală sau nu) prin tot oraşul. În teorie, avem de-a face cu o clasică poveste de răzbunare; în practică, Watch Dogs are la bază unul dintre cele mai previzibile şi banale fire epice din câte am întâlnit până acum.

Nici personajele în sine nu-s mai strălucite: Aiden are carisma unei bucăţi de lemn, iar restul distribuţiei îţi lasă impresia ca au fost adăugaţi strict pentru a împinge povestea mai departe şi nu pentru a contura o aventură credibilă şi pasionantă. Din acest punct de vedere, jocurile recente ale seriei Grand Theft Auto pur şi simplu calcă în picioare încercarea palidă din Watch Dogs. De altfel, senzaţia pe care am căpătat-o într-o anumită porţiune a poveştii este că echipa producătoare de la Ubisoft Montreal a fost oarecum cuprinsă de panică după ce a jucat GTA V şi a introdus o porţiune de hartă suplimentară şi un personaj nou doar pentru a egala jocul celor de la Rockstar. Nu le-a ieşit.

În mod logic, şi dezvoltarea campaniei single player are de suferit, oferind cam acelaşi grad de monotonie precum "evoluţia" personajelor din joc. Şi, deşi misiunile principale din campanie variază cât de cât formula, punctele de interes secundare suferă de sindromul repetiţiei, fiecare misiune de un anumit tip fiind copia fidelă a celei precedente. N-am mai întâlnit asemenea abordare repetitivă de la primul Assassin's Creed încoace. Şi, dacă tot vorbim de alte jocuri Ubisoft, Watch Dogs se aliniază perfect politicii companiei de a recicla toate conceptele din titlurile trecute: şi aici avem turnuri ce trebuie deblocate, personaje ce trebuie urmărite fără a da alarma şi multe astfel de porţiuni reciclate. Noroc cu elementele noi de gameplay.

După cum am amintit mai devreme, hacking-ul ar fi trebuit să fie elementul definitoriu al acestui joc, acel ceva care sa diferenţieze Watch Dogs de restul gloatei de jocuri open world. Şi, într-o anumită măsură, chiar este. Nu vă aşteptaţi însă la o simulare cât de cât realistă a procedurilor normale de acest tip: hacking-ul din Watch Dogs este doar o operaţiune contextuală care apare în anumite situaţii şi care poate fi activată prin simpla apăsare a unui buton.

Telefonul mobil al lui Aiden interacţionează astfel cu tot felul de elemente din mediul înconjurător, fie ca acesta conduce o maşină, se plimbă liniştit pe străzile din Chicago sau este implicat într-o confruntare armată cu cine ştie ce inamici. Să le luăm în ordine: şofatul este o operaţiune semi-frustrantă în Watch Dogs, controlul propriu-zis al maşinilor nefiind tocmai reuşit. Producătorii au dorit să imprime fiecărui vehicul o manevrabilitate proprie, unele fiind prea sensibile, altele prea rapide, altele prea puţin rezistente la impact... De asemenea, n-am inţeles la ce folosestecamera de la bordul maşinii într-un asemenea joc, dar să trecem peste acest aspect.

Situaţia e îmbunătăţită de posibilităţile deschise de hacking. Telefonul lui Aiden poate interacţiona cu semafoarele din oraş, cu uşile de garaj şi, mai târziu, după câteva upgrade-uri, cu tot felul de bariere, poduri sau alte elemente ce pot crea haos în trafic. De altfel, folosirea acestora este imperativă pentru rezolvarea anumitor misiuni ce implică urmăririle cu poliţia sau asasinii plătiţi trimişi pe urmele tale. Da, hacking-ul la volan seamănă suspect de mult cuSplit/Second, însă reuşeşte să elimine monotonia şi frustrarea creată de anumite misiuni (producătorii au un fetiş probabil legat de urmăririle de maşini, acestea fiind presărate prin mai toată campania).

Plimbările plăcute la aer curat pot fi condimentate la rândul lor cu puţin hacking. Aiden poate afla informaţii despre fiecare trecător prin simpla plasare a reticulului de ţintire peste acesta. Unii dintre ei ascund şi informaţii mai sensibile, ce necesită un hack contextual, astfel fiind posibil să sustragi bani din conturile acestora sau să declanşezi anumite misiuni secundare. Deşi această abordare era menită să ofere o dimensiune suplimentară lumii de joc şi să creeze impresia de oraş viu, în care fiecare locuitor are propria personalitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Descrierile trecătorilor încep să se repete, la fel şi dialogurile pe care le poţi intercepta, spulberând iluzia iniţială. Care, ce e drept, oferea un feeling aparte.

Nu în ultimul rând, hacking-ul joacă un rol vital în misiunile ce implică lupte armate sau furişare. De altfel, aici este punctul în care Watch Dogs străluceşte cu adevărat: Aiden poate prelua controlul asupra camerelor de supraveghere presărate prin tot oraşul şi poate privi întreaga acţiune prin intermediul acestora. Mai mult, pe lânga simpla operaţiune de spionat, se poate şi interacţiona cu diferite elemente din decor prin intermediul camerelor de filmat. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu ai acces într-o anumită cladire, poţi găsi o reţea de camere care să-ţi permită infiltrarea virtuală şi hacking-ul terminalelor din acea locaţie fără mari bătăi de cap.

Luptele capătă astfel o nouă dimensiune, Aiden nefiind forţat să se arunce în mijlocul acţiunii. În schimb, se pot observa rutele de patrulare ale inamicilor prin intermediul camerelor, se pot activa tot felul de elemente care atrag atenţia, se pot declanşa explozii ale unor instalaţii sensibile şi multe altele. Practic, poţi elimina inamicii dintr-o clădire fără ca nici măcar să-i fi călcat pragul. Pe lângă aceste elemente inedite, controlul în sine în timpul confruntărilor armate este aproape perfect: Watch Dogs are unul dintre cele mai bune sisteme de cover (care împrumută foarte mult de la Splinter Cell: Blacklist), shooting-ul funcţionează perfect, iar majoritatea inamicilor pot fi eliminaţi cu un takedown, ce poate fi acţionat doar dacă ajungi în proximitatea acestora.

Mai mult, în Watch Dogs a fost implementat şi un sistem de crafting, prin intermediul căruia Aiden îşi poate construi tot felul de unelte, pornind de la grenade şi sticky bombs şi ajungând la dispozitive mai complicate, prin care poate distrage atenţia inamicilor sau chiar poate tăia curentul în întregul oraş (folosiţi-le cu încredere în timpul urmăririlor cu poliţia!). Fiecare acţiune completată cu succes adaugă experienţă personajului principal, evoluţia în nivel din Watch Dogs fiind echivalentă cu dobândirea de skill points, cu ajutorul cărora pot fi deblocate noi skill-uri.

Interesant este că aceste abilităţi sunt preluate şi în modul multiplayer al jocului, integrat în campania propriu-zisă. Oricând se poate apela la telefonul mobil pentru a iniţia o sesiune multiplayer, modurile de joc variînd de la simplecurse prin oraş, la un soi de capture the flag pe echipe (bineînţeles bazat pe hacking) şi până la cireaşa de pe tort:infiltrarea incognito în sesiunea de joc a unui prieten. Aici va trebui să te camuflezi cât mai bine în mulţime, în încercarea de a te apropia de amic şi de a-i hackui, de la distanţă, telefonul mobil. Acesta trebuie să te identifice şi să te elimine înainte ca operaţiunea de hacking să se sfârşească. Este totuşi frustrant atunci când un prieten hotărăşte să te hackeze fix când tu ai chef sa joci o nouă misiune din poveste. Ce-i drept, "invadările" de acest tip pot fi dezactivate din meniul jocului.

n final, avem şi niste moduri de joc suplimentare, pe care le poţi accesa prin intermediul telefonului mobil: oraşul poate fi împânzit de monede de aur zburătoare, Aiden fiind nevoit să-şi folosească abilităţile de parkour pentru a le culege într-un timp cât mai scurt; la bordul unui bolid parcă ieşit din Mad Max trebuie să calci sub roţi cât mai mulţi zombie; poţi zbura din floare în floare sau, controlând un spider tank, poţi declanşa haosul pe străzile din Chicago. Aceste moduri extra adaugă o doză de "distracţie fără pretenţii" formulei de joc din Watch Dogs, care, în majoritatea timpului, se ia mult prea în serios.